Scrisoarea adresatã de Traian VUIA avocatului George DOBRIN


Garches, 11 aprilie 1922(1)

      Iubite Domnule Dobrin,

Am urmat cu mare atenţiune campania electoralã. Dacã vã reportaţi la scrisorile mele din 1919, aflaţi cã toate s-au petrecut aşa cum trebuiau sã se petreacã. "Cum îţi aşterni, aşa dormi". Cînd s-a fãcut unirea, nu s-a pus nici o condiţiune. Au fost douã momente istorice cînd trebuiau discutate condiţiunile Unirei.
1. Înainte de intrarea României în rãzboiul european, cînd România cu concursul mandatarului Partidului Naţional Român a stabilit frontierele României Mari, cari au servit de bazã guvernului român în tratativele sale cu aliaţii. Era momentul cel mai favorabil pentru fixarea condiţiunilor noastre.
2. Dupã armistiţiu, la Alba Iulia [la 1.12.1918 -n. S.F.], sau mai bine zis înainte cu ceva. Aici au lucrat oamenii noştri în mod copilãresc. S-au fãcut declaraţiuni platonice, cari angajeazã mai mult pe aceia cari le-au fãcut, decît pe guvernul român. Unirei trebuia sã precedereze un pact bilateral între guvernul român şi mandatarii poporului nostru întrunit la Alba Iulia şi ratificat apoi printr-o Constituantã.
Toatã Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zîmbet şi au zis cã suntem naivi cã n-au avut nevoie decît de a deschide uşa casei în care noi am intrat de voie.

Cînd doi indivizi se asociazã, cînd douã societãţi fuzioneazã, se face un contract, un pact.

Condiţiunile Unirei trebuiau stipulate. E. g., cã în decurs de 10-20 ani soldaţii recrutaţi din Transilvania şi Bãnat sã fie lãsaţi în garnizoanele din aceste provincii. O lege electoralã clarã şi precisã etc. Mã dispensez de a vã înşira motivele acestor condiţiuni şi a altora, cari ar fi trebuit sã fie corolarul garanţiilor fundamentale.

Cînd în 1917 şi 1918 prin forţa împrejurãrilor şi neîmpins de nici o ambiţiune personalã am fost silit sã mã ocup de prepararea Unirei noastre a trebuit sã vãd vîrful urechilor lor (ale politicienilor din Vechiul Regat, n. H. M.). Ei nu admiteau nici mãcar termenul "unire". Baza anexãrei dupã dînşii trebuia sã fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în rãzboiul european. Raţionamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte "droit de conquète". Şi într-adevãr, Unirea s-a fãcut pe aceastã bazã. Ei, ca sã nu vatãme susceptibilitatea şi ştiind cã suntem naivi şi neexperimentaţi, ne-au lãsat sã vorbim despre Unire, lãsînd ca timpul sã ne trezeascã. De altcum dînşii, evident mai iscusiţi, mai şireţi, mai inteligenţi decît noi - asta trebuie s-o recunoaştem, deşi au un fond moral inferior - au priceperea afacerilor şi experienţa, sã nu uitãm proverbul maghiar: "zemesé a világ(2)" - au avut nevoie de un timp oareşcare, ca sã se înstãpîneascã la noi, sã se aşeze administrativ şi militãreşte. Împrejurãrile, în special expediţiunea contra lui Kun Béla, i-a favorizat. Proba, cã îndatã ce s-au simţit stãpîni, prin un ucaz au trimis la plimbare consiliul dirigent.

C-un cuvînt, "Unirea" a fost o bãtaie de cuvinte, ea n-a fost decît o anexare deghizatã, un hap amar învãluit în zahãr. N-avem sã ne învinovãţim decît pe noi înşine: lipsa noastrã de înţelepciune, de pricepere, superficialitatea noastrã proverbialã, absenţa unui bãrbat cu pregãtire europeanã, o naivitate nepermisã la aceia, cari pretind a conduce destinele unui popor. Vorba noastrã: "mintea românului este cea din urmã". "Denkfacilheit" a românului despre care ne vorbea fericitul director [Martin Ignaz -n. S.F..] Billmann(3). Ceea ce mã întristeazã mai mult şi mã face sã mã lapãd de optimismul meu obicinuit este cînd mã gîndesc la acea ce mi-aţi repetat de atîtea ori: "Suntem un popor nefericit". Trebuie sã rãmînem şi de aici înainte slugi şi cerşitori pe la uşile domnilor.

În 1918 am atras atenţiunea dlor. Sever Bocu, Octavian Goga şi Vasile Lucaciu asupra chestiunei Unirei, le-am expus cã Unirei trebuie sã-i dãm o bazã juridicã şi conformã dreptului internaţional. Am vãzut însã imediat cã mã aflu în prezenţa unor ignoranţi, fãrã nici o pregãtire serioasã, hableuri. N-am fost înţeles şi am fost suspiţionat, cã voiesc independenţa Transilvaniei. Dar pentru ca sã ne putem uni cu Regatul Român, trebuia mai întîi sã rupem cu Ungaria, adicã sã ne declarãm independenţi şi apoi ca popor liber, printr-un act bilateral, luînd angajamente reciproce, sã ne unim cu Vechiul Regat spre a forma Noua Românie. Cînd am vãzut în ce mîini necompetente, peşti politici ai fanarioţilor, este depusã soarta poporului român aici, m-am retras scîrbit. Bãrbaţii noştri cred cã marile probleme politice se rezolvã prin discursuri frumoase, fraze alese, alegorii patriotice şi ditirambe poetice.

Cînd a sosit Al. Vaida* aici [la Paris pentru tratativele de pace -n. S.F.] cu delegaţiunea transilvãneanã şi cînd m-a invitat sã fac parte din ea, mi-am luat libertatea de a-i expune situaţiunea fãrã nici un înconjur. A recunoscut cã s-au comis greşeli. Era evident cã critica mea se purta şi contra Partidului Naţional Român care a comis greşeli ireparabile. Cuvintele mele i s-au pãrut exagerate. Am adãugat cã la ultimul mijloc, capabil de a repara aceastã eroare, nu vom avea niciodatã recurs, pentru cã este în contrazicere cu tot trecutul nostru şi cu caracterul intelectualilor de la noi.

V-am fãcut acest preambul istoric, pentru ca sã pot trage concluziunile. N-am nici o nevoie de a fi profet, pentru ca sã ştiu ce curs vor lua evenimentele şi care va fi atitudinea noastrã şi în special a Partidului Naţional Român. N-am crezut niciodatã cã ungurii ne vor maghiariza.

Pînã în timpurile mai recente am avut credinţa cã (cei din Vechiul Regat, n. n.) nu ne vor fanariotiza, acum mã tem cã nu vom putea scãpa de acest virus bizantin, pentru cã fanarioţii dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor.

De altcum ei nu par prea grãbiţi a ne ciocoi. Ei au probe istorice despre blîndeţea, rãbdarea noastrã fãrã margini, resemnarea cu care am purtat atîtea juguri în decurs de atîtea secole. Ei nu ignoreazã nici teama noastrã de rezistenţa violentã. Ne vor lãsa sã strigãm şi sã ne lamentãm pînã ce vom obosi şi ne vom calma. Cînd citesc gazetele noastre şi frumoasele discursuri ale şefilor partidului, îmi aduc aminte de teribilul din poveste, care, pus în faţa adversarului, strigã cãtre soţii lui: "Reţineţi-mã ca sã nu se întîmple o nenorocire". Bãrbaţii noştri vor continua a umbla pe la icoane, vor adresa telegrame şi petiţiuni cãtre rege şi vor epuiza toate cãile legale. Ştim ce înseamnã asta.

Dacã guvernul din Bucureşti nu comite greşeli prea mari, nu se duce sã danseze pe ghiaţã, ca mãgarul, şi dacã o nouã comoţiune europeanã nu zguduie din temelii România Nouã, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi. Dupã ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi. De altcum, dacã amestecãm fructe sãnãtoase cu fructe stricate, este evident cã nu cele stricate se vor însãnãtoşi prin contactul lor cu cele sãnãtoase, ci şi cele bune vor putrezi.
[în continuare, Vuia se referã la propunerile fãcute statului român, privind industrializarea aparatului sãu de zbor şi a motorului cu combustie internã continuã. În cazul acceptãrii propunerilor sale, marele inventator urma sã se întoarcã acasã!(4)]

Note:
În numãrul 2 al Aradului cultural pe anul 1999, eseistul şi criticul de artã Horia Medeleanu publica un fragment copios dintr-o scrisoare adresatã de Traian Vuia avocatului George Dobrin, fruntaş al Partidului Naţional Român din Banat, şi întîiul prefect al Lugojului dupã Unire. (Fragment republicat în numãrul recent al Provinciei.)
George / Gheorghe DOBRIN [* 19.04.1875, Lugoj; † ???]; avocat, doctor în drept, ziarist, om politic (prefect al jud. Caraş-Severin în 1919) [n. S.F.].
1. Provincia (anul II, nr. 4, aprilie, 2001, p. 14: "Un gest pur teatral ..." -n.m.) mulţumeşte redacţiei Aradului cultural pentru îngãduinţa de a reproduce textul de faţã. Titlul ["Un gest pur teatral ..." -n. S.F.] aparţine redacţiei noastre.
2. în traducere liberã: "Lumea este a celui îndrãzneţ" (n. H. M.).
3. De la Liceul de Stat din Lugoj, unde Vuia a fost elev (n. H. M.).
Martin Ignatz BILLMANN (BILLMANN Márton / Martinus BILLMANN) [* 24.09.1832, Moraviţa; † 7.08.1892, Karlsbad]; studii de filozofie şi teologie la Szeged, Pest, Wien, Timişoara; hirotonisit preot Romano-Catolic la 14.09.1855; între 1.10.1855-20.10.1856 capelan în satul bãnãţean Nakodorf / Nákófálva / azi, Nakovo, Serbia; din 1856 profesor de doctrinã religioasã şi limbã maghiarã la Lugoj iar din 1861 director al Gymnasium-ului apoi Liceului Real din Lugoj; din 1872 inspector şcolar pentru şcolile catolice din comitatul Caraş-Severin; în 1881 decorat cu ordinul Franz-Joseph-Ritterorden, clasa a II-a. [n. S.F. apud Dr. Anton Peter PETRI, Biographisches Lexikon des Banater Deutschtums, Th. Breit Druck + Verlag GmbH, Marquartstein, 1992, 2198 pg.; ISBN 3-922046-76-2; p. 135]
* La acea datã, Alexandru Vaida-Voevod era ministru fãrã portofoliu [din 21.01.1919] în guvernul României şi vicepreşedinte [martie 1919] al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris -n. S.F.
4. Notã de H. M.


     CONTACT E-MAIL   |   ALTE COMENTARII