Memorandul Românilor din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş
adresat MS Regelui Carol la 15 decemvrie 1938
SIRE
Timp aproape de o mie de ani, Românii din Transilvania şi Banat au îndurat toate suferinţele şi pierderile naţionale, pricinuite de jugul unei stãpâniri duşmãnoase. ( ... )
Trei elemente au fost componentele de cãpetenie ale ideologiei politice româneşti de peste Carpaţi: ideea naţionalã, dreptatea socialã şi regimul democratic. Aceste trei principii, adânc împletite şi organic legate, formau în spiritul Ardealului şi Banatului o treime atât de strânsã, încât se confundau în acelaş mare ideal de eliberare, de unire şi de înãlţare a naţiunei. ( ... )
Dacã a fost natural ca regimul feudalilor strãini sã fie reacţionar şi anti-social, potrivnic votului universal şi reformelor agrare, pentru Românii din Ardeal şi Banat triumful cauzei naţionale a fost identic cu înfãptuirea imediatã a acestor douã reforme fundamentale. În spiritul Românilor numai prin aceste reforme se putea pecetlui prãbuşirea regimului strãin, se dãdea satisfacţie nevoilor şi sentimentelor mulţimii şi se chezãşuia definitiv permanenţa României în noile provincii.
Un stat românesc, fãrã democraţie şi fãrã dreptate socialã pentru ţãrani şi muncitori, ar însemna pentru ardeleni un naţionalism golit de o bunã parte din conţinutul lui real şi ar fi continuarea vechilor nedreptãţi sub formã nouã, naţionalã. Tocmai de aceea conducãtorii cari au convocat şi au condus adunarea de la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia, proclamând principiul însuşi al unirei cu ţara-mamã, au înscris în acelaş timp necesitatea celor douã reforme fundamentale în însãşi revoluţia ce s-a votat, înţelegând ca ele sã facã parte integrantã şi organicã din textul ei istoric, pe care îl anexãm.
Hotãrârile de la Alba-Iulia nu au constituit o simplã enunţare de deziderate, ci un program politic precis la a cãrui realizare s-a pãşit cu hotãrâre şi cu loialã onestitate chiar a doua zi dupã adunarea de la Alba-Iulia.
Consiliul Dirigent, ales în ziua de 2 Decembrie 1918 de "Marele Sfat Naţional", emanaţia adunãrii de la Alba-Iulia, a depus jurãmântul de fidelitate pentru Regele Ferdinand, ca un prim semn de încorporare în noua ţarã. El a trecut îndatã în competenţa guvernului central din Bucureşti serviciul afacerilor externe pentru nouile provincii şi directivele politicei monetare. Preşedintele Consiliului Dirigent, d-ul Iuliu Maniu, a ordonat mobilizarea generalã şi prin d-ul General (Ioan -n.m.) Boeriu (de Polichna -n.m.) şi colaboratorii lui, a organizat pe teritoriul Transilvaniei şi Banatului corpurile de armatã VI şi VII, care pe urmã s-au încorporat în armata româneascã. Dupã aceste prime acte de unire şi integrare în organismul statului român, el a organizat serviciul judiciar, serviciul administrativ şi poliţienesc şi învãţãmântul de toate gradele (astfel cum se expune amãnunţit în broşura alãturatã acestui Memorand).
Tot în Consiliul Dirigent a realizat reforma electoralã pe baza votului universal şi a legiferat reforma agrarã pentru nouile provincii; ca urmare sãtenii au început sã intre în posesiunea pãmântului expropiat, chiar în campania agricolã urmãtoare. Într-un cuvânt el a pus în aplicare practicã principiile cuprinse, în revoluţiile adunãrii de la Alba-Iulia: desfacerea de vechiul stat maghiar, independenţa, libertatea şi unitatea naţionalã, a realizat dreptatea socialã pentru sãteni şi a asigurat cetãţenilor exerciţiul legal al drepturilor civile şi politice. În sfârşit, pentru asigurarea drepturilor minoritãţilor naţionale, Consiliul Dirigent a pus în aplicare, în mod provizoriu, chiar legea naţionalitãţilor, legiferatã în vechia Ungarie încã în anul 1868, lege neaplicatã de toate guvernele ungureşti şi rãmasã în întregime literã moartã pânã la unire.
Binefacerile noului regim, îndrumat de principiile unei democraţii naţionale, conştiente şi dinamice, plinã de avânt creator, s-au ivit în scurt timp. Dupã patru ani de stare de rãzboi, care ascuţise suferinţele şi nemulţumirile populaţiunii aproape pânã la paroxism, prãbuşirea vechii autoritãţi deslãnţuise în primele sãptamâni lupte şi vãrsãri de sânge între cele trei neamuri şi dezordini fatale în asemenea situaţii de tranziţie. Ele ameninţau sã ducã la anarhizarea şi bolşevizarea provinciei, dar imensul capital politic de încredere şi simpatie de care se bucura noul regim românesc i-a dat autoritatea sã stabileascã, cu mânã energicã, ordine desãvârşitã în timpul cel mai scurt, în tot cuprinsul provinciei. ( ... )
Astfel în primii ani de la unire s-a sãlãşuit în Ardeal şi Banat o ordine desãvârşitã, mulţumire sufleteascã şi o bunã stare materialã, invidiatã şi de statele vecine. Ele erau un bun augur de viitoare prosperitate economicã şi de consolidare naţionalã.
În aceastã formã, Consiliul Dirigent a satisfãcut complet îndatoririle pentru care a fost ales; nu a putut însã sã încorporeze în Statul român întreg teritoriul cuprins în tratatul din 1916 încheiat cu Aliaţii, din cauza hotãrârii nefavorabile, în aceastã privinţã, a Conferinţei de Pace, şi nu a putut contribui la realizarea nouii constituţii, aşa cum prevãzuse în rezoluţiunea dela Alba-Iulia, el fiind dizolvat de guvernul central în împrejurãri cari se vãd din anexa alãturatã. Constituţia de la 1923 a fost impusã Transilvaniei şi Banatului, ca şi ţãrii întregi, în mod abuziv, fãrã consimţãmântul ei.
Epoca de construcţiune naţionalã, caracterizatã printr-o operã pozitivã care în timp de un an şi jumãtate a creat din nimic o întreagã organizaţie de stat româneascã, a luat sfârşit brusc prin dizolvarea Consiliului Dirigent. Odatã cu activitatea lui s-a întrerupt şi un proces de consolidare naţionalã, atât de însemnat pentru desãvârşirea unirei şi pentru asigurarea ei în vederea crizelor externe pe cari un spirit clarvãzãtor ar fi putut sã le prevadã încã de atunci. În ciuda avertismentelor şi protestelor necontenit repetate, ale conducãtorilor ardeleni şi bãnãţeni şi cu un dispreţ desãvârşit pentru obligaţiile morale, luate la proclamarea unirei, s-au sãvârşit greşeli politice, care privite în lumina situaţiei actuale, apar tot mai evidente. ( ... )
Guverne cu totul lipsite de prestigiu şi de popularitate în aceste provincii au aruncat asupra Ardealului şi Banatului clientela lor politicã.
Cu metode ilegale, ele au impus ca parlamentari persoane necunoscute, adesea trãdãtori notorii ai cauzei naţionale în timpul jugului strãin, şi au umplut funcţiunile politice şi administrative cu elemente strãine de împrejurãrile locale şi de cetãţenii acestor ţinuturi. Au revocat din serviciu ardeleni şi bãnãţeni bine cunoscuţi, bucurându-se de o aleasã reputaţiune, cunoscãtori ai nevoilor şi spiritului provinciei. Elemente cu mari merite în luptele naţionale din trecut pentru unitatea noastrã de stat au fost înlãturate în zâmbetele de ironicã satisfacţiune ale minoritãţilor.
Metodele de exploatare fãrã scrupul, o goanã neastâmpãratã dupã îmbogãţire a sateliţilor, întovãrãşitã de imoralitate şi corupţiune sfidãtoare, au rãnit sentimentul public al provinciei, odinioarã sub raportul moral sãnãtoasã pânã la austeritate. Cu scurta întrerupere a guvernãrilor naţional-ţãrãniste, Ardealul şi Banatul au fost aruncate într-o atmosferã cu totul contrarã concepţiei lor de viaţã.
O dureroasã deziluzie şi o chinuitoare descurajare au cuprins toate inimile în provinciile noastre. Aceste sentimente au fost şi mai mult agravate prin umilinţa ce au simţit, vãzând cum dispare prestigiul şi simpatia de care se bucura poporul nostru în faţa tuturor strãinilor.
în loc de o nouã epocã de refacere materialã şi de înãlţare moralã s-a continuat opera de umilire a provinciilor şi de pauperizare, înlãturarea elementului românesc ardelean şi bãnãţean din funcţiunile publice imorale şi printr-un favoritism cu nimic justificat. ( ... )
SIRE
În afara acestei nemulţumiri cu caracter general pe cari le exprimãm faţã de regimul politic, aplicat ţãrii întregi, noi transilvãnenii şi bãnãţenii, suntem nevoiţi sã înfãţişãm Majestãţii Voastre cu nemulţumirile noastre speciale, pricinuite de politica de guvernãmânt aplicatã provinciilor noastre şi locuitorilor ei.
Sistemul centralist nu a înţeles aceea ce încã pentru Români a fost un principiu elementar de înţelepciune politicã: metoda de asimilare treptatã, fãrã procedãri violente, a noilor provincii, prin respectarea tradiţiilor, a concepţiilor şi datinilor respective, prin descentralizarea serviciilor publice şi prin atragerea elementelor locale reprezentative şi de valoare la o colaborare activã în viaţa publicã şi administrativã.
Aceste metode de înţelepciune politicã au fost cãlcate în picioare faţã de o provincie care nu fusese, totuşi, cuceritã, ci se unise printr-un act de liber entuziast consimţãmânt. Procesul de asimilare ar fi trebuit sã se facã treptat şi cu prudenţã, nu numai spre a cruţa sensibilitãţile, obiceiurile şi instituţiile înrãdãcinate, dar şi spre a nu smulge florile odatã cu buruiana, spre a nu distruge şi partea de tradiţii bune şi sãnãtoase, odatã cu înlãturarea organizaţiei de stat şi a influenţelor strãine.
Ca pretutindeni în istorie, la toate neamurile asuprite, starea de subjugare lãsase în Ardeal şi Banat, pe lângã ruinele unor dureroase pierderi naţionale, foloasele unei educaţii de conştiinţã naţionalã, de dârzã afirmare a dreptului şi de preţuire a valorilor etice, superioare forţei brutale a stãpânitorilor vremelnici. Românii ardeleni şi bãnãţeni au adus în noua ţarã, pe lângã sãrãcia materialã, fatalã consecinţã a stãpânirii strãine, o bogãţie sufleteascã, afirmatã cu sfioasã mândrie. Poporul din Vechiul Regat, cu un sentiment care îi face cinste, a apreciat şi a elogiat mai mult ca orice tocmai partea aceasta a aportului adus de noile provincii. S-a spus adesea cã aceastã aşteptare a fost înşelatã şi cã iluziile deşteptate în clipa unirii au fãcut loc decepţiei. Dar cum puteau sã se realizeze speranţele puse în Ardeal şi în Banat sub acest raport, când abia dupã un an şi jumãtate de la unire, provinciile acestea au fost supuse unui tratament care nu le îngãduia decât cel mult o dureroasã luptã de defensivã pentru apãrarea democraţiei naţionale şi a patrimoniului lor sufletesc, cãlcate în picioare de jefuitorii urnelor, de profitorii situaţiilor nevisate şi de foştii trãdãtori ai cauzei naţionale ? Şi în timp ce se fãcea totul pentru a se exclude elementul ardelean de la cârma treburilor publice, când bogãţiile Ardealului şi Banatului erau acaparate sistematic, opinia publicã deplângea cu mirare, cã, dupã scurgerea atâtor ani de la unire, în oraşele de peste munţi nu a reuşit sã se formeze mãcar un început de burghezie româneascã. Şi este caracteristic faptul, cã deşi Ardealul şi Banatul au contribuit încã înainte de rãzboi în bunã mãsurã la formarea burgheziei din Vechiul Regat, aceleaşi aptitudini ale ardelenilor, cari s-au valorificat în ţara-mamã cu succes, nu au putut sã se creeze încã o clasã comercialã şi industrialã româneascã la ele acasã. Recunoscând partea cuvenitã solidaritãţii şi rezistenţii, opuse de minoritãţile cari dominau importante poziţii anterior dobândite pe tãrâmul economic şi social, rãmâne totuşi o mare parte de rãspundere în sarcina metodelor centralismului şi a forţelor lui, cari au aşezat interesele meschine policianiste deasupra marilor interese naţionale, pe cari o politicã de stat condusã de concepţii superioare ar fi trebuit sã aibã în vedere în nouile provincii.
În general, Românii ardeleni şi bãnãţeni, în loc de a spori forţa lor economicã, se gãsesc într-o situaţie inferioarã faţã de trecut. Bãncile ardelene, odinioarã mândria acestei provincii, în plin progres înainte de rãzboi, astãzi sunt doborâte la pãmânt. Preoţimea, intelectualitatea, partea mai înstãritã a ţãrãnimii au suferit pierderi de miliarde. Dar ceea ce este mai dureros este lipsa de credit ieftin pentru ţãrãnime, care nemaiputând emigra în America, nu mai este în stare sã-şi procure pe aceastã cale capitalurile de investiţiune necesare progresului ei, desãvârşirii şi modernizãrii economiei rurale. Dintre toate consecinţele grave ale regimurilor ce am îndurat, starea de stagnare economicã a mândriei ţãrãnimii ardelene, care au urmat pe conducãtorii ei politici în toate luptele din trecut cu însufleţire şi a alergat cu încredere curatã la Alba-Iulia ca sã voteze unirea, este fenomenul care ne umple mai mult de durere adâncã pe noi cari am mers în fruntea ei în timpul acelor lupte.
Singura clasã socialã care a sporit, în Ardeal şi Banat ca numãr este funcţionãrimea, în special clasa micilor salarizaţi publici, trãind din lefuri foarte modeste.
SIRE
Starea de spirit din aceste provincii este frãmântatã azi de alte preocupãri mult mai grave, cauzate de consecinţele numeroaselor greşeli sãvârşite de politica noastrã internã şi externã, cu deosebire în cursul anilor din urmã. ( ... )
Deşi lovite în interesele lor vitale şi umilite în mândria lor naţionalã şi în conştiinţa lor democraticã, Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul nu numai cã resping indignare şi desgust continuele suspectãri de pretins separatism ce li se aruncã cu o jignitoare uşurinţã, dar sunt adânc chinuite de un sentiment de teamã, grijã şi nesiguranţã în ce priveşte viitorul lor. ( ... )
Şi ei mai constatã situaţia paradoxalã cã, în timp ce reprezentanţii minoritãţilor din Transilvania se pot întruni liber şi sunt aproape zilnic priviţi şi ascultaţi de guvernanţii ţãrii, revendicãrile lor fiind satisfãcute repede şi cu bunãvoinţã, reprezentanţii poporului românesc, cari trãiesc în aceiaşi provincie sunt ţinuţi deoparte şi nu au posibilitatea de a arãta gândurile şi simţirile ce frãmântã mai mult ca oricând elementul de temelie al ţãrii. ( ... )
Avem datoria sã rãspundem acestei încrederi şi sã vorbim cu hotãrâre şi sinceritate în numele acestei provincii.
Nu vã vorbeşte, Sire, o generaţie de oportunişti şi profitori, ci o generaţie de sacrificaţi, cari s-au sacrificat ei dintâi şi cari sunt gata la jertfe noi. Nu ne plângem şi nu acuzãm. E o soartã la care ne condamnã mai presus de toate propria noastrã conştiinţã şi structura noastrã sufleteascã, expresie credincioasã a sufletului provinciei însãşi. Nu este în firea Ardealului nici necuviinţa, dar nici umilinţa, nici ameninţarea, dar nici teama de ameninţãri. între pietrele nestemate cari împodobesc Coroana Majestãţii Voastre nu e nici una cari sã luceascã mai viu ca Ardealul şi Banatul prin devotament pentru unitatea Statului naţional român şi pentru monarhie, dar nu este nici una care sã cearã cu atâta hotãrâre sã i se respecte drepturile democratice şi tradiţiile de libertate.
Poporul nostru ardelean şi bãnãţean este adânc respectuos faţã de autoritatea de Stat, respectuos cu deosebire, faţã de autoritatea regalã, dar el aşteaptã acelaş respect pentru concepţiile şi revendicãrile sale. El cere mai ales ca autoritatea sã fie respectuoasã de legi, de angajamentele luate şi de drepturile naturale ale naţiunei. Precum nu a abdicat la aceste drepturi naturale odinioarã în faţa feudalilor şi magnaţilor, el nu consimte sã abdice nici în noua ţarã pe care a conceput-o ca a sa şi pe care a contribuit sã o întemeieze cu jertfa sa. Pe sângele eroilor din Vechiul Regat, vãrsat în marele rãzboi cu prea multã îmbelşugare şi pe luptele şi revoluţiile Ardealului din cari au ţâşnit hotãrârea de la Alba-Iulia, sunt aşezate temeliile eterne ale acestei ţãri.
Nu înţelegem sã vorbim acum în interesul unei provincii, oricât de obijduitã, şi nu cerem nici privilegii, nici tratamente speciale în serviciul unui interes regional. Cererile noastre sunt formulate în interesul ţãrii întregi, care e şi a noastrã, precum şi noi nu vrem sã fim decât ai ei pe totdeauna. Democraţia, constituţionalismul parlamentar, libertãţile publice, exerciţiul legal al drepturilor civile şi politice pentru prosperarea ţãrii întregi.
Declarãm cu hotãrâre cã nu cerem respectarea rezoluţiunilor de la Alba-Iulia pentru a slãbi unirea, ci pentru a consolida, nu pentru destrãmarea ci pentru fortificarea naţionalã şi sufleteascã a neamului întreg.
Punctele hotãrârii de la Alba-Iulia nu sunt condiţiuni puse unirii, dar sunt modalitãţi de înfãptuire, primite şi aprobate în mod solemn de Regele Ferdinand şi de guvernul I. I. C. Brãtianu, prezentate conferinţei de pace de la Paris şi stabilite în mod precis pentru realizarea şi consolidarea ei - modalitãţi la cari nu putem renunţa cu nici un preţ. ( ... )
Dacã minoritãţile se plâng cã nu au fost respectate drepturile lor, noi constatãm cã dictaturile au încãlcat în primul rând drepturile noastre, ale poporului român, asigurate la Alba-Iulia. ( ... )
Subsemnaţii fii ai Transilvaniei şi Banatului, reprezentaţii ai tuturor judeţelor din aceastã provincie, ne prezentãm înaintea Majestãţii Voastre cu rugãmintea sã binevoiascã:
-A dispune respectarea principiilor fundamentale ale Adunãrii de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918,
-A reîntrona ordinea constituţionalã, întemeiatã pe principiile democraţiei naţionale, pe reprezentanţã parlamentarã realã a naţiunii, pe un regim de legalitate, respectuos faţã de drepturile civile şi politice ale tuturor cetãţenilor, desfiinţând starea de asediu şi cenzura,
-A dispune urgenta înarmare şi fortificare a ţãrii pentru apãrarea hotarelor stabilite în tratatele de pace,
-A împãrtãşi Transilvania şi Banatul cu dreaptã participare la viaţa de Stat şi administrativã şi a ocroti interesele lor naţionale, economice şi culturale în mãsura cuvenitã,
Ai Majestãţii Voastre prea supuşi şi prea plecaţi:
ss. Iuliu MANIU, fost preşedinte al Consiliului Dirigent, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri; ss. Dr. Mihai POPOVICI, fost ministru, senator de drept; ss. Dr. Emil HAŢEGANU, fost ministru; ss. Sever BOCU, fost ministru; ss. Prof. Dr. Valer MOLDOVAN, fost subsecretar de stat; ss. Dr. Justin MARŞIE, fost prefect; ss. Dr. Ioan POP, fost subsecretar de stat; ss. Dr. Gheorghe POP, fost subsecretar de stat; ss. Oct.(avian -n.m.) C.(odru) TÃSLÃUANU, fost ministru; ss. Dr. Aurel DOBRESCU, fost subsecretar de stat, senator de drept; ss. Ionel POP, fost vice-preşedinte al Camerei Deputaţilor; ss. Dr. Victor MOLDOVAN, fost subsecretar de stat; ss. Dr. Victor DELEU, fost deputat Sãlaj; ss. Dr. Ioan VESCAN, fost deputat Mureş; ss. Dr. Liviu MICşA, fost deputat Someş; ss. Dr. Simion TÃMAS, fost senator Cluj; ss. Valentin PORUŢIU, fost senator Cluj; ss. Dr. Simion NEMEŞ, fost senator Cluj; ss. Prof. Dr. Augustin POPA, fost deputat Târnava Micã; ss. Dr. Virgil SOLOMON, fost deputat Odorheiu; ss. Dr. Ilie LAZÃR, deputat Maramureş; ss. Dr. Ieromin STOICHIŢIA, fost deputat Sibiu; ss. Dr. Cornel BIANU, fost deputat Timiş; ss. Dr. Aurel LEUCUŢIA, fost deputat Timiş; ss. Dr. Teodor ROXIN, fost deputat Bihor; ss. Dr. Max RADOVAN, fost prefect Caraş; ss. Dr. Justin POP, fost senator Hunedoara; ss. Dr. Aurel ŢEŢU, fost deputat Ciuc; ss. Costache LUPU, fost deputat Trei Scaune; ss. Dr. Andrei DOBOŞI, fost deputat Satu-Mare ş.a.
REFLECŢIUNI şi NOTE EXPLICATIVE
SIRE,
Pentru o mai bunã apropiere a celor cuprinse în memorand, ne îngãduim a prezenta Majestãţii Voastre şi o expunere mai largã de consideraţiuni de ordin politic, economic, psihologic, statistic, pe cari se sprijinã afirmaţiile lui:
CONSIDERAŢII GENERALE
Dupã toate aceste desfãşurãri, în ce stare a ajuns Naţiunea?
Am ajuns la punctul care formeazã obiectul principal al acestui Memorand, pe care-l aşternem la treptele Tronului.
Care este bilanţul a 20 ani a regimului din Ardeal şi Banat? Se poate spune lãmurit un complect dezastru. Ardealul şi Banatul au fost ţinute 20 de ani, cu o scurtã excepţie, în permanentã opoziţie. În aceşti ani de opoziţie lungã s-au irosit toate forţele lor cele mai bune. Încã dictatura liberalã a mai ţinut seamã de oarecare aparenţe. Dictatura actualã a alãturat şi aparenţele. A trimis în fruntea celor 23 judeţe din Ardeal şi Banat ca Prefecţi 23 de Colonei activi din Vechiul Regat. A pus în fruntea judeţelor militari. I-a sustras misiunii lor de ostaşi şi le-a dat însãrcinãri politice. Ardealul şi Banatul au primit înfãţişarea de ţinuturi sub ocupaţie. În afarã de judeţe, militarii au ocupat şi oraşele, toate oraşele din Transilvania şi Banat. Din 68 de oraşe, în 64 au fost trimişi tot ofiţeri din Vechiul Regat. În urma reacţiei publice, numãrul acesta s-a redus mai târziu, dar sistemul a rãmas.
Ce însemna aceastã ocupaţie militarã, aceastã sustragere a atâtor colonei, activi, de la menirea lor? Sau cã avem o pletorã inutilã de ofiţeri, cãrora nu ştim ce întrebuinţare sã le dãm, sau dezorganizarea Armatei, slãbirea ei, tocmai pe aceste vremuri critice. La noi Armata a fost ţinutã departe de politicã. Acesta a fãcut forţa ei. O Armatã care capãtã gustul politicei nu mai e armatã. Cu ce drept s-a fãcut ocuparea Primãriilor din Ardeal? Averile comunale sunt averi, bunuri private. Aceastã ocupaţie nu se poate face decât cu dreptul Rãzboiului. şi nici cu aceasta. Oamenii strãini trimişi astfel nu mai sunt primari, ci custozi, numiţi în averi inamice. în timpul din urmã au fost înlocuiţi mai mulţi ofiţeri cu civili. şi mai rãu. Recrutarea acestora se face în Bucureşti la o bursã a cafenelelor. Nu se poate îndeajuns caracteriza o decadenţã de drept, la care am lunecat. S-ar pãrea cã o pregãtire, conştientã, metodicã a drumului spre bolşevism?
DESCENTRALIZAREA
Probabil pentru a contarcara puţin efectele acestei ocupaţiuni în Ardeal şi Banat, sau, pentru a preveni oarecare reacţiuni cari se desinau în strãinãtate, Dictatura Majestãţii Voastre a fãcut în pripã descentralizarea! ... Dar parcã aceasta era reforma noastrã cea mai hulitã, defãimatã, menitã sã dea satisfacţie strigãtelor Provinciilor: era legea noastrã cea desfiinţatã la 1931, printr-un guvern care salva ţara contra noastrã şi venise la cârmã pentru acea singurã raţiune: era legea la reînfiinţarea cãreia nici nu eram lãsaţi sã ne mai gândim, când la 1932 am mai revenit odatã, iar noi la cârmã, prin norocul nu ştim cãrui joc constituţional; legea la care guvernul de patru ani ce ne-a urmat, nici nu se gândea, fiindu-i duşman principal, legea, în fine, care se aduce acum fãrã noi, dar evident, nu fãrã meritul nostru principal. Sire, nu putem avea nimic contra triumfului ideilor noastre, fie şi-n forma aceasta. Dar o chestiune de moralitate, de principiu se pune în prealabil.
Plagiatorii, oare, şi nu autorii, pot fi chemaţi sã realizeze o reformã? Cei ce au combãtut-o, desfãimat-o sau cei ce au zãmislit-o, cei ce au luptat şi suferit pentru ea? Într-un domeniu al creaţiunei aceasta e important.
Pânã şi legile se fac, Sire, întâi cu sufletul. Dacã sufleteşte nu eşti pregãtit pentru o lege, munca ta nu va fi decât o mântuialã, de grija aparenţelor sau, chiar de o înşelare a lor. Plagiatorii, convertiţii la convingeri nu pot face legi bune. Le lipseşte pentru aceasta entuziasmul, profunda sinceritate creatoare a convingerii. ( ... )
Din experienţa noastrã puteau şti cã a descentraliza înseamnã a nu relega, de la Ministere la ţinut, numai atribuţiuni birocratice, ci şi mijloacele. Asfel descentralizarea nu-şi meritã numele, e numai desconcentrare, poate nici atât. N-am relegat nici noi mijloacele, dar nu fiindcã n-am vrut, s-au n-am ştiut, ci fiindcã n-am putut, am fost împiedicaţi.
În asemenea împrejurãri descentralizarea Dictaturei e mai mult o compromitere a ei. Pe urma ei recoltãm în Provincii noui şi complecte decepţii. Aceşti "rezidenţi regali" nu sunt decât transmiţãtori de acte, de la periferii la centru, cutii de poştã, aşezate în 10 ţinuturi. Pe urma lor nu rãsare nici o viaţã nouã, nici o renaştere, toropeala merge înainte, doar nemulţumirea înregistreazã o nouã creştere.
Vom ilustra cu un exemplu, ceea ce s-a fãcut cu ceea ce era aşteptat sã se facã. Luãm exemplul ţinutului Timiş [înfiinţat prin Legea Administrativã din 14.08.1939. ţinutului administrativ Timiş cuprindea circumscripţiile (judeţele) Timiş-Torontal, Arad, Caraş, Severin, şi Hunedoara -n.m.], ţinut relativ bogat. Din acest ţinut, Statul încaseazã pe an aproximativ 5-6 miliarde. Ştiţi cât îi rãmân din aceste miliarde pentru nevoile lui administrative, culturale, economice, sanitare, etc.? 200 milioane! Atât face bugetul ţinutului Timiş! Legiuitorul a reunit bugetele celor 5 judeţe cari îl compun şi a creat ţinutul. Mijloacele au rãmas aceleaşi, dar cheltulielile infructuoase au sporit, cu un organ în plus: Rezidenţa. Cele 200 milioane se cheltuiesc aproape în întregime pe salarii şi materiale. Drumurile judeţene, cari au fost în sarcina judeţelor, au trecut în sarcina Rezidenţei. Rezidenţa le va lãsa în aceeaş stare în care au decãzut de mult. Dealtfel şoselele naţionale cari sunt în sarcina Ministerului Drumurilor, n-au nici ele o soartã mai bunã. în ţinutul Timiş, Ministerul n-a fãcut nici un drum modern, autostrade pânã acum. De mulţi ani sunt fãcute toate şoselele internaţionale maghiare cât şi iugoslave, în autostrãzi pentru automobilism, noi n-avem nici una.
Ţinutul Timiş se aflã la o intersecţie de rase. Se întâlnesc aici ambiţiuni slave, maghiare, germane, la un hotar dinainte atacat, compromis, ciuntit. Peste acest hotar avem 500 mii de fraţi. Pe graniţele noastre stau douã Universitãţi, la Seghedin, maghiarã, la Belgrad, sârbã. Românii, şi cei din lãuntru şi cei din afarã, stau la 600 Km. de Universitãţile româneşti. Câtã vreme vor putea rezista presiunei celor douã Universitãţi duşmane? Nu e greu de prevãzut cum se va termina acest rãzboi de rasã, într-o zi pentru noi.
Banatul e lãsat sorţii lui, ros de boli, de denatalitate, de mizerie fiziologicã şi moralã.
Exemplul ţinutului Timiş aruncã o luminã tristã asupra stãrii din celelalte ţinuturi, ajunse într-o stare şi mai tristã, ca putere de acţiune şi de rezistenţã naţionalã. ( ... ) Între timp am nimicit presa româneascã din Ardeal şi Banat şi i-am dat nebãnuitã înflorire cele minoritate. Sire, adevãratã erã de abundenţã are sub noi aceastã presã strãinã. Înainte de rãzboi (1918), presa româneascã cea mai puternicã era în Transilvania şi Banat, nu în Regat. Sub asuprire, marile cotidiane româneşti "Tribuna" (Sibiu), "Dreptatea" (Timişoara), "Gazeta Transilvaniei" (Braşov), "Tribuna" (Arad), "Românul" (Arad), "Lupta" (Budapesta), constituiau armamentul nostru puternic în marea luptã de afirmare. Dupã 20 de ani? Nu mai existã presã româneascã în Ardeal şi Banat. Locul ei l-au ocupat ziarele din Bucureşti şi presa minoritarã. Da, presa minoritarã, fiindcã chiar Românii gãseau în ea o mai fidelã oglindã a vieţii locale. Aceasta i-a atras cetitori români. Astfel, aceastã presã minoritarã a devenit universalã în Ardeal şi Banat. Sprijinitã de o puternicã industrie, poate şi de Budapesta, ea s-a dezvoltat într-o nebãnuitã mãsurã, maghiarizând şi generalizând şi în Statul Român, anulând un proces de românizare fãcut prin şcoli. Bilanţul? Mai tânjesc azi douã, trei cotidiane româneşti, care însã ce pot face faţã de o difuzare de 64 de cotidiane de emisiune a culturii maghiare şi germane. în plus îşi mai trâmbiţã şi o persecuţiune. Ce se poate face în contra acestei rãtãciri colective care este politica româneascã? ( ... )
Politica vamalã şi industrialã, cartelurile de producţie şi comerţ formeazã lanţurile unei noi iobãgii.
Ţinutul moţilor a fost neglijat, iar locuitorii lui lãsaţi lipsurilor celor mai grele. Problema pãşunilor şi pãdurilor comunale este şi acum nerezolvatã, cu toate promisiunile şi cu toate vizitele ministeriale. În aceste ţinuturi creşterea vitelor şi industria de lemne sunt ocupaţiunea principalã şi în unele locuri singurul isvor de venituri. Din cauza scumpetei explozibilelor şi instrumentelor, precum şi în urma dificultãţilor legale, industria mineritului, aceastã strãveche ocupaţiune a moţilor, este lipsitã de rentabilitate, sau chiar împiedicatã. Sãrãcia, boalele sociale distrug acest harnic popor cu bogãţii mari, care zac însã neexploatate. Pentru a veni în ajutor acestui ţinut nenorocit, Consiliul Dirigent şi guvernele naţional-ţãrãneşti au organizat comisariate speciale, dar ele au fost dizolvate de guvernele care le-au urmat.
Altã regiune cu populaţie complect româneascã, Câmpia Ardealului, a rãmas lipsitã de îngrijire din partea guvernelor. Nu s-a construit nici o cale de comunicaţie nouã, nu s-a înfiinţat nici o instituţie publicã mai însemnatã, nici o mãsurã de protecţie economicã sau sanitarã nu a fost luatã. Maramureşul a rãmas fãrã o cale feratã directã cu restul ţãrii.
Tot asemenea a fost neglijat şi al treilea bloc compact de populaţie româneascã din Ardeal şi Banat, cel aşezat pe versantul de nord al Carpaţilor, dela Fãgãraş pânã la Severin şi Caraş. ( ... )
Bãncile româneşti din Ardeal, cari în trecut au fost izvoarele principale de credit pentru ţãrãnime, sunt, cu excepţia a 4-5, complect ruinate. Ele nu sunt numai victimele conversiunii, ci şi ale politicii de scont a Bãncii Naţionale, care a lovit sistematic bãncile româneşti din provincia noastrã. Din cifra totalã de 11 miliarde a scontului Bãncii Naţioanle, Ardealul nu primeşte decât 867 milioane, din care 220 milioane pentru bãncile româneşti.
Situaţia disperatã a bãncilor româneşti din Transilvania se poate uşor constata din urmãtoarele cifre: 149 bãnci româneşti şi 69 reuniuni de credit au avut în anul 1914, deci înainte de unire, un capital propriu de 2 miliarde 622 milioane (recalculat în moneda de azi), cifra depunerilor se ridica la 5 miliarde 125 milioane, iar rescontul ce primeau era de 2 miliarde 392 milioane lei.
În anul 1936, capitalul lor social este abia de 930 milioane, depunerile de 1 miliard 144 milioane lei, la rescontul abia de 220 milioane, mai puţin de a zecea parte din reescontul dinainte de unire.
Este adevãrat cã şi bãncile din Vechiul Regat au trecut prin mari crize, fiind şi ele lovite de diferitele evenimente economice financiare mondiale, dar în tot cazul, ele fiind în centrul vieţii economice şi financiare a Statului Român şi fiind ajutate în mod mai eficace, în afarã de acele cari au cãzut victimã propriei lor greşeli, au putut fi salvate şi sunt în curs de refacere. Dar nu este mai puţin adevãrat cã Statul Român ar fi trebuit sã punã cu dreptate în cumpãnã întreaga sa putere financiarã, spre a ajuta viaţa economicã a Ardealului şi Banatului, în special cea româneascã, ca sã poatã mãcar susţine concurenţa cu institutele financiare minoritare. Din vina guvernelor ce s-au succedat, mãsura aceasta a fost neglijatã. Deşi Banca Naţionalã avea în acest scop la dispoziţie pentru salvarea bãncilor ardelene suma de 800 milioane lei, nu le-a acordat pânã la aceastã datã decât aproximativ 10 milioane.
De astfel, bãncile ardelene se gãsesc azi în pragul lichidãrii din cauza deosebirii dintre termenul ce s-a stabilit pentru achitarea împrumuturilor datorate de clienţi (15 ani) şi a termenului de restituire a depunerilor (5 ani).
Din împrumuturile de gaj, Banca Naţionalã n-a plãtit în toatã Transilvania, din suma de 151 milioane lei, decât ceva peste 7 milioane lei.
Tot asemenea este semnificativ pentru viaţa financiarã din Ardeal faptul cã Creditul Industrial din Bucureşti, din suma de 41 milioane, n-a acordat pentru micii industriaşi din Ardeal decât 5 milioane.
În ce priveşte cooperaţia, situaţia transilvãnenilor este direct lamentabilã. Câtã vreme totalul fondurilor bãncilor populare în întreaga ţarã se ridicã la 5 miliarde, cel al tuturor instituţiilor de aceastã naturã din Ardeal nu face nici 1 miliard. Regimul liberal (1933-37) a desfiinţat descentralizarea cooperaţiei, creatã prin legea Rãducanu din 1929. Uniunea de cooperative "Ardealul", precum şi Uniunea dela Timişoara au fost desfiinţate, pentru ca organizarea, propaganda şi controlul mişcãrii cooperatiste în aceste provincii sã se facã de delegaţi domiciliaţi la Bucureşti, care nu pot dezvolta o activitate serioasã şi continuã. Uniunile dela Cluj şi Timişoara îşi formaserã în cei 3 ani de funcţiune un numeros personal de control, de organizare şi propagandã în Ardeal şi Banat, personal pregãtit, care urma sã fie armãtura în jurul cãreia sã se organizeze o mişcare cooperatistã vie şi eficientã în aceste provincii.
Astãzi întreg personalul instituţiilor centrale din Bucureşti care lucreazã în Ardeal şi Banat este recrutat din Vechiul Regat.
Ca urmare a acestei politici, ţãrãnimea din Ardeal şi Banat care cu 50-60 de ani în urmã fusese scoasã din ghiarele cãmãtãriei, prin înfiinţarea reţelei de bãnci, întemeiatã de conducãtorii ardeleni de pe vremuri, azi, datoritã politicii centralismului feroce a trecut în situaţia de peste o jumãtate de veac şi este stoarsã de lãcomia unor elemente, care sunt plaga satelor. ( ... )
Situaţia economicã financiarã mai mult decât nefavorabilã a transilvãnenilor se evidenţiazã şi prin faptul cã transilvãnenii sunt aproape excluşi dela participarea şi conducerea marilor intreprinderi industriale şi bancare ale ţãrii, deşi principalele intreprinderi se întemeiazã pe bogãţiile naturale ale Ardealului ca spre pildã: Petroşani, Reşiţa, Mica, Titan-Cãlan-Nãdrag, Gazul metan, Astra Vagoane, I.A.E., Intreprinderile forestiere şi altele. Intreprinderi de mine şi pãduri, averi de multe milioane sunt aproape toate în mâini strãine. Chiar şi cele care sunt în mâini româneşti, în conducerea lor, elementul ardelean este cu totul neglijat.
Ca ilustrare, citãm cã la instituţia naţionalã de minerit nu este nici un director general, nici un consilier tehnic, nici un subdirector ardelean, iar dintre 35 de şefi de servicii şi şefi de exploatãri, sunt numai 4 ardeleni, iar din 54 ingineri, numai 18 ardeleni.
În ceea ce priveşte conducerea centralã din Bucureşti a marilor bãnci şi intreprinderi, ardelenii sunt în numãr ridicol de mic.
în faţa justei revendicãri ca în funcţiunile publice sã fie aplicaţi românii din toate provinciile, în proporţie dreaptã şi în raport cu pregãtirea pe care o au, stã dureroasa realitate cã Ardelenii şi Bãnãţenii sunt nesocotiţi în mod sistematic, nu numai în ce priveşte întreg teritoriul ţãrii, ci chiar şi pe teritoriul provinciilor. O scurtã privire aruncatã pe datele statistice dovedeşte acest fapt în mod dureros.
La serviciile centrale din Capitalã nu gãsim nici un singur post de secretar general ocupat de vreun ardelean. La serviciile de Stat nu se gãseşte nici un director general ardelean. Numãrul directorilor la toate ministerele este de 5 ardeleni.
La înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din 94 magistraţi, sunt 9 ardeleni şi bãnãţeni, iar la Consiliul Legislativ din 58 sunt 4.
La Ministerul Afacerilor Strãine, în Corpul Diplomatic şi Consular din totalul de 197 de persoane, sunt 18 ardeleni şi bãnãţeni, adicã nici a zecea parte.
La Ministerul de Finanţe din totalul de 137 de funcţionari, dela şefi de secţie din administraţia centrala a Ministerului sunt numai 6 ardeleni şi bãnãţeni.
La Ministerul Economiei Naţionale, în Administraţia Centralã din totalul de 92 funcţionari, sunt numai 4 ardeleni şi bãnãţeni.
Aceastã proporţie este atât de dureroasã la ministerele cu funcţionarii mai numeroşi şi este mai nefavorabilã pentru ardeleni şi bãnãţeni la celelalte ministere.
Tot atât de insuportabile sunt stãrile în aceastã privinţã şi celelalte servicii centrale, Banca Naţionalã, Cãi Ferate, Poşta şi Telegraf, Jandarmerie, Siguranţã şi Armatã. Ca explicare dãm câteva date privitoare la armatã şi P.T.T.
În armatã din 23 generali de divizie sunt 2 ardeleni si bãnãţeni, din 160 generali de brigadã sunt 5 ardeleni şi bãnãţeni, iar din 2366 ofiţeri superiori pânã la gradul de maior inclusiv, numai 170 ardeleni şi bãnãţeni.
În ce priveşte gradele inferioare de ofiţeri, proporţia este tot aşa de nefavorabilã. Ea va deveni din an în an, încã şi mai nefavorabilã, deoarece la şcoalele militare din Vechiul Regat nu se primesc aproape deloc, iar la Liceul Militar "Mihai Viteazu" din T. Mureş, elevii ardeleni şi bãnãţeni se primesc în numãr foarte redus. Spre pildã la examenul de intrare din anul acesta, s-au primit bursieri din Vechiul Regat 34, iar din Ardeal şi Banat 23. Cifra din urmã cuprinde şi pe fiii ofiţerilor din Vechiul Regat, aflaţi întâmplãtor cu garnizoana în Ardeal, astfel cã în realitate numãrul ardelenilor e mult mai mic.
în Corpul Telegrafo-Poştal dela Unire pânã în anul 1936 inclusiv s-au fãcut 171 avansãri de organe superioare de conducere şi administraţie, dela director general pânã la inspector. Din acest numãr de 171 sunt numai 21 ardeleni şi bãnãţeni. în ce priveşte pregãtirea lor, din cei 150 funcţionari superiori din Vechiul Regat numai 12 au diferite licenţe şi numai 5 bacalaureat, ceilalţi 133 au numai 4 clase secundare sau mai puţin. Din cei 21 de ardeleni, 8 sunt Doctori în Drept, iar 13 bacalaureaţi. între timp, mare parte din aceşti funcţionari ardeleni au ieşit la pensie.
În prezent situaţia este urmãtoarea: din 54 grade superioare propriu zise, ardealul şi Banatul sunt reprezentante printr-un singur director şi 4 inspectori.
Câteva date din magistraturã, foarte impresionante:
Dintre toţi magistraţii români de pe teritoriul Ardealului şi Banatului, originari din Vechiul Regat sunt 439, iar ardeleni şi bãnãţeni 278. Adaugãm, cã în Vechiul Regat nu se gãsesc Magistraţi ardeleni şi bãnãţeni aproape deloc. Ca pretutindeni aşa şi în magistraturã, elementul ardelean este înlãturat dela conducere, ceea ce este cu atât mai nejustificat, cu cât din broşura alãturatã se poate vedea, cã chiar şi cu ocazia realizãrii Unirei, Ardealul şi Banatul au avut suficienţi intelectuali pentru a putea conduce viaţa administrativã şi judiciarã, iar evident acum dupã 20 de ani dela Unire, s-a creat o pletorã de intelectuali ardeleni şi bãnãţeni, cari, însã, sunt sistematic înlãturaţi, formându-se o clasã de nemulţumiţi şi de proletari intelectuali, care în scurtã vreme vor fi izvorul unor mari greutãţi în viaţa noastrã socialã de Stat. ( ... )
Noi suntem luptãtori, reprezentanţi politici ai unui popor, iar nu sperjuri, nici conspiratori. Lupta noastrã este o luptã deschisã, în care nu primim a fi nici intimidaţi nici aţâţaţi. N-avem nici orgoliile convingerilor doctrinelor noastre, n-avem decât un orgoliu, cel al strãlucirii Coroanei şi al Naţiunii. Despotismul, autocraţia, tirania creeazã inevitabil, fatal, luptele pentru libertate. Legile severe promulgate de Majestatea Voastrã îi numeşte pe aceştia altfel: delincvenţi. Dar Societatea n-a vãzut în ei niciodatã delicvenţi, ci eroi. La toate popoarele şi în toate vremurile. Nu e oare pãcat, strigãtor la cer, ca pe aceste vremuri, sã se polarizeze astfel eroism românesc, român contra român, când împreunã şi încã nu suntem destui, sã facem faţã pericolelor? ( ... )
Drept urmare a acestor consideraţiuni, dorinţa transilvãnenilor se concretizeazã în rugãmintea respectuoasã:
Binevoiţi, Sire, a reda poporului român libertatea !
[sursa Memorandului http://www.ftr.ro/blog3/?page_id=8 | sublinierile şi notele aparţin lui S.F.]
CONTACT E-MAIL | ALTE COMENTARII |
| |